prima treaptă de vină
a doua în numele domnului care se scurgea printre rânduri
ca un animal de pradă

gustul catifelat al holului de spital îmi trecea prin minte
deznodământul fetid
lungimea scărilor în gândurile poeților
zidurile abia înmugurite din transfuziile forțate
durerea de băut în cinstea frumuseții care le creștea în palmă
zgomotul orașului îndreptat spre inimă
de parcă ar fi încercat să omoare
nu să se lase locuit

a treia oară când am fost nevoit să aleg continuarea vrabiei
nu îți ajungeam tinerețea din urmă
pentru că aveai cuvintele îmbătrânite de asfalt și toane
în sufletul animalului conservator ce ronțaia plictisit
timpul probabil din amândoi

m-ai întrebat:
iubitule care este realitatea unei susțineri?
în afară de propriu ar trebui să mai existe o explicație pentru înțelegere?
sau aleile prăbușite între etaje
sunt de fapt drumurile obosite ale îngeriilor pierdute
deasupra cărora se adună rugăciunile oamenilor

probabil conștiința este doar o amintire
din vremurile când nebunia umbla desculță
prin naufragiul pianului care a ruinat întreaga orchestră
cu degetele ruginite în cheia sol
sau ora exactă aruncându-se uscată printre țipete
gesticulând minutele prost înșurubate
mânuind disprețul prin gura de lemn a dumnezeului
și învinovățind cerul
de albastru

în orice caz
răspunsul este dincolo de noi
îngropat regulamentar în sertarul biroului de luptă
până la noi ordine
sau
nici mai multul nici mai puținul dintr-o bătălie păsărească
pentru supremația coliviei

mai bine
aș urla lumii să mă asculte decât să scriu această scară
aș cere albastrului să nu se mai comporte ca o culoare
găurită în talpă
să doară de fiecare dată când se împart întrebările iubitei mele
dinspre învârtire către centrul pământului
dinspre a treia treaptă înspre călcăiul murdar de săgeată
dinspre mijlocul cercului spre litera A
și tot așa
până la sfârșitul zilelor